Liceul Teoretic "Mihail Sadoveanu", Călăraşi

https://liceusadoveanu.wordpress.com

Lacrima, izvorul sufletului

Posted by liceusadoveanu pe Martie 16, 2009

„De-aş trece lacrimile prin sită, de-aş pune la teasc plînsurile, ca din drojdia lor să-mi otrăvesc credinţele, sub un cer fugar…images5

                                (Emil Cioran)

Ştiam că lucrurile îmbracă, de la o vreme, un halo de uitare. Ştiam că uitarea este indispensabilă, într-un fel. Imagini şi oameni trec, natural, spre zone mai obscure ale conştiinţei mele…

Merg înainte, înfruntînd evenimentele, cu partea aceea, rigidă, de esenţe. Empiric vorbind, există – şi iată că mă apropii de subiect – evenimente pe care mecanismul meu de uitare nu are cum să le trieze. Ceva din afară le pliază direct în maldărul esenţei. Iar la acest capitol am înscris şi infinita călătorie spre lumea misterelor – în lumea lacrimilor.

Se spune că sufletul omului este o mare: apă curată cu chip de înger şi apă tulbure cu chip de demon. Din ochii noştri izvorăsc mereu lacrimile. Perle încîntătoare care uneori îţi pot orbi sufletul. Apă curată, cu mult farmec, care se poate transforma în otravă. Picătură care moare, evaporîndu-se, după ce a adus o mărturie, simbol al durerii şi al intercesiunii.

Fiecare picătură călătoreşte doar cîteva secunde pe obrazul unui om. Aceste cîteva clipe adăpostesc un adevărat tezaur sufletesc, o inimă frîntă sau un curcubeu multicolor…

Dacă aş încerca să-mi trec lacrimile prin sită, dacă aş încerca să alung norii ce s-au adăpostit în sufletul meu, dacă aş încerca să opresc clipele, aş muri o dată cu timpul şi ecoul sufletului meu s-ar pierde în vid…

Dacă aş pune la teasc plînsurile, drojdia lor mi-ar otrăvi credinţa, mi-ar spulbera încrederea şi ar acoperi cu umbra lor lumina.

Oricine: un suflet curat, o inimă diabolică, o pasăre cu aripi rănite în zbor, un copil fără de mamă plînge şi iar plînge. Uneori dorim să strigăm cu glas tare, să ne refugiem într-un loc al necunoscutului, într-un infinit cu o uşă care e deschisă mereu şi să plîngem, să plîngem…

Lacrimile unui copil singuratic sunt rezultatul unei credinţe, al unui vis spulberat, al unui miracol, al unui crez care îi luminează calea spre viitor.

Dacă aş toca lacrimile, s-ar spulbera cele mai mărunte, cele cu un înţeles mult mai încolţitor şi mai luminos. Dacă aş pune la teasc plînsurile, aş zdrobi curgerea neîntreruptă a apei sufletului…

„Într-o lume de mărăcini, suntem o salcie ce-şi plînge crengile spre cer.” (Emil Cioran). Într-o lume în care ni se opreşte respiraţia pe ruina timpului şi niciun fior nu ne mai poate însufleţi zîmbetul împietrit, totuşi suntem, căci timpul nu are sfîrşit, iar lacrimile ne vor împodobi mereu sufletul.

Viaţa este ochiul inimii, iar credinţa înseamnă a vedea lumea prin acest ochi. Lacrima este ochiul sufletului şi izvorăşte din sentimente, şi acestea se înalţă o dată cu trecerea anilor. Timpul definit „viaţă” păstrează sub panorama sa imensitatea. În dependenţă de curajul cu care conducem timpul, ne definim ca suflet, căci doar timpul poate crea sau distruge un om. El este o porţiune magică, dătătoare de viaţă şi de moarte. Doar lacrimile unui suflet însetat de umbră şi de lumină pot fi un duşman al timpului…

Melancolia îmi bate la geamul sufletului. A venit cu o muzică lină şi acum îmi inundă sufletul cu picături mici şi triste. Simt că plutesc pe marea nostalgiei…

Nu-mi pot reproşa că m-am lăsat dusă de valurile ei moarte…

Aşa a fost să fie…

Timpul mi-a devenit prieten. Doar el îmi poate îndulci rănile, doar el îmi poate asculta doina şi lacrimile ce-mi picură în suflet…

Bucuria mi-a bătut la porţile inimii. Timpul mi-a devenit duşman…  De ce oare? Parcă aş fi fericită… dar el îmi poate spulbera fericirea, acum mi se pare mai scurt şi ucigător de speranţe. Cu toate acestea, ne-am putea împrieteni…

Spunea Ştefan Augustin Doinaş: „Clipa e fulg şi mă topesc în ea.”

Aşa a fost să fie…

Privindu-ne în oglinda timpului, aplecîndu-ne spiritul peste acest puţ, întrezărim aici, undeva în adînc, ca într-o prăpastie, într-un cerc îngust sau într-un zbor, întreaga imensitate a lacrimilor, a vieţii, a timpului, a morţii, căci „Doar ceasornicul urmează lunga timpului cărare.” (Mihai Eminescu, „Scrisoarea I”).

Noi cunoaştem timpul numai ca succesiune de întîmplări şi nu avem un simţ special pentru timpul pur, căci noi suntem sub cîrma vremii, noi suntem Nimicul în Marele Tot, suntem o picătură în Necunoscuta Mare.

Lacrimile, un echivalent al uitării de sine, ne transportă spre o lume transcendentă, dar le cunoaştem cu adevărat originea, viaţa, pentru că izvorăsc din inimă, din suflet…

Fiecare din noi are o viziune aparte despre ceea ce se întîmplă în lume, într-o civilizaţie, într-o cultură, într-o viaţă, într-un spirit. Fiecare este liber de a vedea lumea aşa cum o crede şi cum o înţelege. Astfel, realizăm că nu există plăcere mai mare pentru suflet decît plăcerea de a ne consuma în actul căutării şi al creării şi atunci cînd plîngem nu existăm nici noi, nici lumea din jur, nici observatori… Sunt doar sufletele, doar ceea ce poate descifra o adevărată inimă, pasiune şi credinţă…

Dincolo de toate, mai există şi acea voluptate de a plînge, acel mister ascuns în fiecare lacrimă, pe care nu ni le pot oferi nici cuvintele, nici oricare altă născocire a minţii omeneşti. Iată de ce lacrimile nu pot fi înlocuite cu nimic altceva şi rămîn a fi cele mai ascunse mistere ale sufletului.

Nu încerca niciodată să te ascunzi de lacrimi. Dă-le voie să fie nişte fantome fugare din inima ta. Nu încerca niciodată să le ocoleşti, căci oricum ele vor învinge, precum Timpul şi Moartea.

„O lume-ntreagă de-ai pierdut,

Să nu te plîngi, căci nu-i nimic;

O lume nouă ţi-ai făcut,

Să nu te bucuri, nu-i nimic;

Curînd simţirile-au tăcut,

Treci şi tu-n lume:

Nu-i nimic…”

           (Anvari Soheili)     

 autor: Rotaru Rodica – clasa 12-u1

Sorry, the comment form is closed at this time.

 
%d blogeri au apreciat asta: