Liceul Teoretic "Mihail Sadoveanu", Călăraşi

https://liceusadoveanu.wordpress.com

Lacrimile

Posted by liceusadoveanu pe Martie 17, 2009

Autor – Victoria Strună, cl. 12-u1

images26Atunci cînd emoţia este superioară raţiunii, atunci cînd sinceritatea tinde să se exteriorizeze, atunci cînd durerea ne sfîşie sufletul, se naşte lacrima. Acest cuvînt, aidoma unei picături de rouă, întruchipează, posibil, cel mai profund sentiment, pe care omul nu-l poate stăpîni.

Plînge orfanul rămas fără părinţi, plînge bătrînul părăsit de copii, plînge îngerul văzînd răutatea lumească, plînge omul pocăindu-se de păcate în faţa lui Dumnezeu.

Şi iarăşi lacrimi…

Nu sunt oare picăturile de ploaie lacrimile cerului, care au menirea de a dezgheţa inimile împietrite ale unor oameni? Nu sunt oare lacrimi vărsate pe furiş picăturile de rouă?

Viaţa lacrimii este însăşi viaţa unui om, aşa cum ea ne însoţeşte mereu – la bine şi la greu.

O divină lacrimă licăreşte pe obrazul mamei care îşi ţine în braţe nou-născutul; o sfîşietoare lacrimă se varsă pe obrazul acestui copil peste ani, atunci cînd îşi petrece mama în ultimul drum.

Lacrimile sunt manifestarea sufletului.

 „Avem nevoie de lacrimi ca să nu ni se usuce ochii”, spunea Blaga. De cele mai multe ori, plînsul ne determină să avem o spiritualitate bogată, să nu ni se usuce acei „ochi” ai inimii.

Aceşti stropi de emoţie reprezintă expresia spiritualităţii româneşti. Noi, fiind „ţară trecută prin foc şi prin sabie”, ştim să vărsăm lacrimi în memoria celor trecuţi, dar şi pentru victoriile dobîndite cu greu.

„Fericiţi cei ce plîng, că aceia se vor mingîia”, afirmă Biblia. Aşadar, Dumnezeu binecuvîntează plînsul, ca fiind, posibil, un mijloc de ispăşire a tuturor faptelor nechibzuite, un mijloc de smerenie si de omenie.

Modul în care o persoană plînge şi frecvenţa cu care survine această stare permit descoperirea unor trăsături ale caracterului omenesc, aproape imposibil a fi detectate pe căi obişnuite. Spre exemplu, persoanele care obişnuiesc să plîngă des trădează firi extrem de sensibile; ele, de obicei, nu sunt impulsive, deoarece se exteriorizează prin plîns. În situaţii-limită, ele vor reacţiona cu mult mai calm.

Cei care plîng rar sunt caractere extrem de puternice, dar şi agresive. Aceştia sunt persoane orgolioase, care preferă să-şi exteriorizeze altfel mîhnirea şi se feresc să-şi „expună” lacrimile în public. Asemenea persoane au prezenţă de spirit şi sînge rece, se lasă greu impresionate şi sînt foarte exigente în relaţiile cu ceilalţi.

Cei care obişnuiesc să plîngă în linişte – singurul semn vizibil al stării lor fiind lacrimile – sînt firi triste, ascunse şi introvertite. Sunt indivizi orgolioşi şi preferă să-şi ascundă punctele slabe, sunt neîncrezători în ceilalţi şi vor să se descurce singuri, trăind cu convingerea că nu au nevoie de vreun ajutor.

Persoanele care nu-şi pierd prea mult timp cu plînsul sunt altruiste şi cu un dezvoltat simţ practic. Nu le place să piardă timpul, iar răbdarea este o calitate care le lipseşte. De aceea, de multe ori, renunţă prea uşor la ce au început şi se orientează spre altceva. Se plictisesc repede şi sînt adepte ale spontaneităţii.

Într-un fel sau altul, fiecare dintre noi plînge nu pentru  a-şi demonstra trăsăturile de caracter, ci pentru a se descătuşa de emoţia extrem de puternică, ce îi stăpîneşte sufletul. Plînsul este ,posibil, cel mai spontan fenomen, aşa cum generează o imensă forţă, capabilă de lucruri extraordinare.

Nu este oare capabilă lacrima mamei să sfişie în bucăţi inima copilului său, să o zdrobească nemilos pîna la disperare?

Lacrima este ultimul strop de credinţă pură în Dumnezeu, este ultima rază de lumină care iradiază noaptea, este ultimul strop de viată într-o lume moartă de veacuri, este ultima picătură de apă sfîntă în pustietatea răutăţii lumeşti.

Ce răspuns dă omul în faţa unui suflet care plînge pe dinăuntru, iar, pe dinafară, se străduieşte, din răsputeri, să surîdă? Pentru că dincolo de expresia feţei, de  o bunăstare aparentă, ne trădează privirea, glasul, lacrima stingheră din colţul ochiului, care vrea să cadă şi care se stăpîneşte – numai ea ştie cum.

Dacă în faţa altora rîdem cînd vrem să plîngem, ne temperăm cînd suntem pe punctul de a răbufni, faţă în faţă cu noi, în oglinda sufletului, nu putem minţi. Acolo lucrurile sunt de două culori, acolo nu există nuanţe.

Şi cine oare nu ştie, în străfundul sufletului, care este starea sa de spirit, care din noi nu plînge, în hohote chiar, în cămara inimii? Cine nu ştie şi nu a încercat, măcar o dată în viaţă, sentimentul pe care îl ai  atunci cînd, obosit de plîns şi durere, adormi istovit, dornic de o dimineaţă care să aducă un nou răsărit sau o noapte care să nu se mai termine, din care să nu te mai trezeşti pentru a simţi, iar şi iar, durere?

Cine nu a urcat pe culmile bucuriei, măcar pentru un moment, scurt, dar preţios? Sau cine nu a căzut în prăpastia deznădejdii şi a durerii? În astfel de momente, deschid ochii şi încerc, atunci cînd văd lacrimi amare şi încăpăţînate în colţul ochiului, să ascult ce spun, să văd, dincolo de ele, sufletul ce se întrezăreşte între două clipiri de pleoape.

Lacrima este sufletul care moare, după ce a adus o mărturie, ea ajunge să purifice sufletul oamenilor în situaţiile critice sau pline de fericire. Cu ajutorul lacrimilor putem trece peste anumite obstacole mai uşor, sau măcar să ne resemnăm mai uşor, să recunoaştem că o forţă dumnezeiască ne-a învins. De cele mai multe ori, lacrimile reprezintă un fapt pozitiv, fiind un mijloc de „eliberare” a relelor sufletului, care îl ţin închis, într-o cutie fără lumină, înghesuit, cu multe răni netratate. Ele ne ajuta să pătrundem adînc în noi şi să ne arătăm înşine că suntem capabili să simţim ceva.

Suferinţa îşi are şi ea un rol primordial în viaţa fiecăruia dintre noi. Dacă nu suferim măcar o dată în viaţă, poate că nu ne dăm seama de anumite lucruri. De exemplu, vorbele unui părinte, spuse copilului, cînd e în viaţă, nu sunt aşa preţuite faţă de cum vor fi după ce părintele nu va fi lîngă copil. Deci suferinţa ne maturizează, ne ajută să conştientizăm unele lucruri, pe care, înainte de a suferi, nu le înţelegem!

Lacrimile noastre cuprind toate culorile spectrului luminii: culoarea tristeţii, culoarea dezamăgirii, culoarea neputinţei, culoarea suferinţei, culoarea trădării, culoarea eşecului si toate nuanţele obţinute din îmbinarea acestor culori.

Aceste mici cristale de suflet reprezintă cea mai ucigătoare otravă, testamentul unui îndrăgostit, absenţa a ceea ce suntem, un răcnet întemniţat de zeul taciturn…

Trăiesc în lacrima unui univers aflat în lacrima unui univers şi mai mare.

Îmi vine să plîng ştiind că timpul nu are suflet, că îmi va răpi tinereţea şi oamenii dragi mie, seninătatea cerului pe care o privesc cu atîta duioşie şi lumina pe care o respir cu ochii.

Îmi vine să plîng ştiind că azi nu mai poate fi şi mîine, că păcatul, odată făcut, nu mai poate fi ispăşit cu adevărat…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: